I. GIULGIUL - PRIMA EVANGHELIE - ÎNTRE ŞTIINŢĂ ŞI CREDINŢĂ

Pictată în sec. VI şi recunoscută drept cea mai veche icoană Isus Christos Pantocrator, a scăpat de furia iconoclastă de mai târziu,  fiind cinstită şi protejată, de atunci şi până acum, la Mănăstirea Sf. Ecaterina de la Muntele Sinai. Analiza comparativă  cu Chipul de pe Giulgiu poate convinge pe oricine, că iconarul a avut drept prototip chipul Omului de pe Giulgiu. Giulgiul (Mandylion-ul) fusese redescoperit şi expus veneraţiei pentru prima dată în anul 525 la Edessa (Asia Mică).

I.1. GIULGIUL – O SCURTĂ PREZENTARE

Sfântul Giulgiu din Torino este o pânză de in, de culoare sepia ori galben-maronie, cu dimensiunile de 436 cm pe 110 cm, păstrată în Capela regală a Catedralei Sfântul Ioan Botezătorul din Torino.

Pe Giulgiu putem desluşi imaginea trupului întins al unui bărbat care prezintă semne de agresiune fizică şi de crucificare. Pe pânză putem observa o serie de arsuri, găuri peticite, diverse pete şi urme de sânge uscat. Imaginea frontală şi dorsală este a unui adult cu barbă şi cu păr lung, având ochii închişi. Conform Tradiţiei Bisericii este Giulgiul de înmormântare al lui Isus Christos. (PL. I, II, III, IV)

Click pe imagine pentru a mări

                                                           Chipul de pe Giulgiu în negativ.                                                           Secondo Pia a realizat primele imagini fotografice ale Giulgiului în 1899. Când pentru prima oară a revelat imaginea cu  Sfântul  Chip, care tocmai se forma pe sticla plăcii fotografice de 50 x 60 cm, aproape că a scăpat placa din mână, de emoţia care l-a copleşit. 

GIULGIUL:   imaginea pozitivă - la stânga - şi imaginea negativă - la dreapta -.

În baza documentelor şi mărturiilor istorice sigure, prima expunere oficială în Apusul Europei a avut loc în jurul anului 1356, la Lirey/Franţa de unde, via Chambéry, a ajuns în 1578 la Torino, unde se află şi astăzi.

O serie de mărturii de natură istorică şi ştiinţifică atestă legătura dintre Giulgiu şi ceea ce a fost cunoscut drept mandylion-ul păstrat, pe perioada primului mileniu, la Edessa, iar din 944 la Constantinopol, de unde a dispărut fiind furat, pare-se, de către cruciaţii francezi, la 1205, cu ocazia celei de a cincea cruciade.

I.2. O SCURTĂ ISTORIE A GIULGIULUI

Istoria Giulgiului se împarte în două etape distincte:

– Istoria certă, sigură, necontestată de nimeni, care începe undeva între 1349 şi 1356, adică data primei expuneri publice a Sfântului Giulgiu la Lirey în Franţa şi ţine până în zilele noastre.

– Istoria incertă, nesigură, disputată a Giulgiului, plină de supoziţii, teorii şi variante care începe cu momentul Învierii, probabil anul 30 d. Ch., şi ţine până la momentul expunerii publice de la Lirey (1356). 

Partea „evanghelică” a Giulgiului o vom trata la Capitolul III, dar e totuşi important să răspundem dacă sunt dovezi care să ateste prezenţa pânzei de in în Palestina anilor 30 d. Ch. Cercetările lui Raes au reuşit să confirme originea şi tehnica realizării ţesăturii ca fiind una specifică Orientului-Apropiat. Dar epoca?

I.2.1. DESCOPERIREA MONEDELOR LUI PILAT

Una, mai exact două, din descoperirile cele mai şocante şi una din cele mai puternice argumente în favoarea autenticităţii Sfântului Giulgiu din Torino, se leagă de exact această perioadă.

În anul 1980, profesorul iezuit Francis Filas[2] din Chicago pregătind o emisiune de televiziune, a studiat cu mai mare atenţie imaginile tridimensionale, respectiv fotografiile lui Enrie şi i s-a părut lui că, după obiceiul iudaic, Omul de pe Giulgiu avea în mod clar ochii acoperiţi cu câte o monedă. Astfel a putut descoperi că de pe ceea ce părea a fi moneda de pe ochiul drept se puteau descifra patru litere: UCAI.

După îndelungi căutări s-a descoperit într-o colecţie moneda în cauză: era un lepton emis de Ponţiu Pilat în 29 d. Ch. care avea înscris pe el TIBERIOU CAICAROC (semnificând – A ÎMPĂRATULUI TIBERIU, în greceşte), având în mijloc un lituus, un fel de cârjă de păstor, care de asemenea s-a putut ulterior identifica pe Giulgiu. Deci cele patru litere erau (TIBERIO)U CAI(CAROC). (PL. V)

Care falsificator al Evului Mediu ar fi reuşit o atare performanţă şi pentru ce?

Ulterior, profesorul Baima Bollone împreună cu docentul în informatică, Nello Balossino, au descoperit şi cealaltă monedă:

„S-a stabilit cu certitudine că micul disc de pe sprânceana stângă corespunde unui alt tip de prutah [lepton] de-a lui Ponţiu Pilat, care pe faţa vizibilă, pe margine, poartă inscripţia TIBERIOU KAICAROC, (A LUI TIBERIU CEZAR), în timp ce în centru este reprezentat un simpulum, paharul ritual folosit pentru vărsarea vinului pe altarele păgâne de sacrificiu. (PL. V)

Această a doua monedă prutah are o importanţă chiar mai mare decât precedenta, identificată în orbita dreptă de către Filas. Într-adevăr, la sfârşitul inscripţiei poartă şi indicarea datei, şi anume LIS, adică acelaşi an indicat de moneda din dreapta. Repet, această indicaţie înseamnă: L= anul, I= zece, S= şase, şi anume anul 16 al domniei lui Tiberiu, adică pentru moneda individualizată pe sprânceana stângă, din nou anul 29-30 d. Ch.

În esenţă, elementele pe care le avem la dispoziţie converg spre confirmarea faptului că pe ambele părţi ale feţei omului de pe Giulgiu, pe pleoapa dreaptă şi pe sprânceana stângă, există imaginile a două micuţe monede având caractere ce corespund la două monede prutot diferite bătute de Ponţiu Pilat în anul 29 sau la începutul anului 30 al erei noastre în numele împăratului Tiberiu.

Data este extrem de semnificativă datorită faptului că, printr-o coincidenţă cronologică cu adevărat singulară, majoritatea bibliştilor şi istoricilor datează moartea lui Isus în ziua de 7 aprilie a anului 30.” [3] Q.E.D.!!!

I.2.2. LA EDESSA

Diversele apocrife: Evanghelia după evrei, Evanghelia lui Gamaliel, Evanghelia celor 12 Apostoli, Actele lui Pilat fac pomenire de Giulgiu într-un context legendar, neverificabil. Giulgiul ar fi ajuns ba la Iacob, ba la Petru, ba la alţii. [4]

O altă scriere, Doctrina lui Addai, ne vorbeşte despre Abgar (13-50 d.Ch.), primul rege creştin al Edessei (Asia Mică), care ar fi primit o pânză având chipul lui Isus (Acheiropoietos – nepictată de mâna omului) imprimat pe ea. După moartea regelui, Mannu, fiul lui Abgar, ar fi persecutat creştinii. Sfântul Giulgiu trebuia ascuns. (PL. VI)

Şi această relatare seamănă cu diferitele scrieri mai mult sau mai puţin pioase. Se întâmplă însă ca în 525, cu ocazia reparării zidurilor cetăţii, pânza de in să fie regăsită. Va purta numele de Mandylion-ul (Giulgiul) de la Edessa. Păstrat într-o casetă, pliat în opt straturi, din Giulgiu a rămas vizibil doar Sfântul Chip. Imaginea, fizionomia Chipului, va influenţa însă întreaga iconografie bizantină. 

Regele Abgar al Edessei primind pânza cu chipul Domnului.

I.2.3. MĂRTURIILE ICONOGRAFIEI

În acelaşi timp, în Mesopotamia, în Capadocia, în Siria, la Constantinopol, de-a lungul câtorva decenii, pretutindeni în universul bizantin, în lumea spirituală ortodoxă, chipul lui Christos este reprezentat unanim, mai umanizat şi plin de suflet. Peste tot „Chipul” – pictat, în frescă, lucrat în mozaic, reprodus pe ceramică, vase şi monede ­– se referă la un arhetip constant  cu particularităţi foarte stranii.

Acelui „Chip” nu i se văd niciodată urechile, care sunt acoperite de plete lungi şi despărţite în două, nici gâtul, nici spatele – aşa cum pe pânza Sfântului Giulgiu chipul bărbos, ce trăgea să moară, se sprijină cu greutate pe piept. Capul pare „desprins” de corp, aproape imaterial, precum 1-a întipărit pe Sfântul Giulgiu întinderea sa. Nasul este drept, cu nări largi, precum sunt largi şi umflate pe pânza Sfântului Giulgiu. Se desluşesc sprâncenele neregulate, iar un ochi este mai mare ca celălalt, tot aşa cum au rămas întipăriţi pe Sfântul Giulgiu datorită hematoamelor.[5]  (PL.VIII)

Un exemplu extraordinar, o capodoperă, este imaginea Pantocratorului de la Mănăstire Sf. Ecaterina de la Muntele Sinai, pictată în sec. VI şi care a scăpat de furia iconoclastă de mai târziu. Analiza comparativă  cu Chipul de pe Giulgiu poate convinge pe oricine, că iconarul a avut drept prototip chipul Omului de pe Giulgiu. Iar exemplele se pot înmulţi la nesfârşit. (PL. VII)

I.2.4. LA CONSTANTINOPOL

Împăratul bizantin Romanos Lecapenos, în 943, asediază cetatea Edessei, ocupată între timp de arabi, şi se retrage numai după ce i se predă mandylion-ul contra unor sume mari de bani şi a peste 300 de prizonieri. Pânza de in va fi aşezată, pe 16 august 944 – care va deveni zi de sărbătoare trecută în Sinaxar – în cadrul unei grandioase procesiuni, pe altarul catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol, mutată pe urmă în Biserica Sf. Maria din Blacherne. Multe capete încoronate, nobili şi clerici din Răsărit şi din Apus (regele Ierusalimului, benedictinul Soemundarson, Robert de Clari), se vor perinda prin faţa mandylionului lăsând descrieri mai mult decât grăitoare, chiar dacă modul de expunere era, în general, cel de tetradyplon, adică împăturit în patru (Aceste urme de împăturire pot fi încă şi astăzi recunoscute  pe pânza Giulgiului.)

Codexul Skylitzes

În 1204, trupele cruciaţilor ocupă Constantinopolul. Mandylionul dispare, intrând în posesia cavalerilor, probabil, a templierilor din Franţa, care-l vor păstra, în mare secret, până la desfiinţarea ordinului, de la începutul secolului al XIV-lea[6].

Oare mai există şi alte dovezi care să confirme că Giulgiul şi Mandylionul este aceeaşi pânză de in, că Giulgiul a fost venerat atât la Edessa cât şi la Constantinopol?

O dovadă la îndemână este Codexul Pray (PL. IX) de la sfârşitul secolului al XII-lea, care într-una din ilustraţiile reprezentând înmormântarea lui Isus, prezintă Giulgiul de înmormântare ca având cele 4 găuri în formă de L, care se repetă de 4 ori pe pânza de in,  îndoită cândva într-un mod anume, şi care sunt atât de specifice. Artistul văzuse probabil la Constantinopol mandylionul (ca şi în cazul Codex-ului Skylitzes – PL. IX), şi a reprodus semnul distinctiv.  O dovadă de continuitate şi o dovadă a erorii datării cu C-14.[7]

Codexul Pray

 

I.2.5. CE NE SPUNE PALINOLOGIA DESPRE GIULGIU

În studiul Giulgiului s-a implicat, din 1973, şi un specialist elveţian în cercetări criminalistice, Max Frei Sulzer, expert al Tribunalului de la Zürich în cercetarea micro-urmelor, a pulberilor „capturate” de pe o piesă, cu ajutorul analizei microscopice. El pusese la punct, o tehnică de cercetare care se baza pe ştiinţa botanicii şi pe o ramură specifică ei: palinologia sau ştiinţa polenurilor. (PL. X)

Polen macrofotografiat

Dacă pânza de in era atât de veche, dacă, într-adevăr, venise din ţări îndepărtate, atunci trebuie să fi rămas, prinse în fibrele sale, urme ale istoriei.

Max Frei a propus să se „captureze” probe de micro-pulberi de pe pânza Sfântului Giulgiu. El şi-a aşezat pe pânză benzile sale adezive speciale, produse în mediu steril, şi le-a desprins împreună cu o cantitate de pulberi capturate. Microscopul optic i-a dezvăluit ceea ce se aştepta de la o pânză veche de secole şi anume urme de minerale, fragmente de fibre, spori de ciuperci, spori de mucegaiuri, o mare varietate de polenuri ale unor plante mai mult sau mai puţin cunoscute.

Există sute de mii de tipuri de polenuri, cu structuri şi dimensiuni cât se poate de variabile şi bizare, invizibile nouă, deoarece ca mărime sunt de ordinul micronilor. Aceste celule cu perete dublu, sunt foarte rezistente şi astfel structurate încât să supravieţuiască în condiţii mai aspre, polenurile sunt inexpugnabile la acizi şi chiar la lichidele caustice. Fierberea ucide celula, dar nu-i schimbă forma exterioară.

Polenul unei plante se împrăştie pe o arie limitată. Vânturile uscate îl pot duce la distanţe de kilometri, dar fără relevanţa statistica. Din experimente s-a reuşit să se constate că nouăzeci şi cinci la sută din polenul unei plante se răspândeşte pe o arie de trei sute sau patru sute de metri. Cinci la sută călătoreşte până la zece, treizeci de kilometri. Deci descoperirea, în criminologie, de polenuri ale unei oarecare plante pe haine, pe un cadavru, înseamnă descoperirea drumului parcurs de acestea. Pentru prima dată în istorie şi la fel şi în arheologie, acest lucru s-a întâmplat atunci când Max Frei a găsit că în pânza Sfântului Giulgiu pătrunseseră adânc şi polenurile unor plante specifice Europei Centrale, fapt care confirma că secole de-a rândul pânza fusese păstrată la Lirey, la Chambéry, la Torino.

Pe pânză se mai afla şi o cantitate de polenuri de formă necunoscută. Era clar că nu erau plante din spaţiul european. Trebuia refăcut în sens invers drumul parcurs, măcar cel despre care vorbeau vechile texte istorice. Acţiunea a însemnat patru ani de căutări în perioade diferite de înflorire, capturări de polenuri în condiţiile cele mai anevoioase şi pe pământuri dificile, clasificarea lor, recunoaşterea şi compararea cu vechi polenuri de pe Sfântul Giulgiu. Ori polenurile sunt bobite mai mici decât a suta parte a unui milimetru. Trebuiau examinate la microscopul optic şi apoi la cel electronic mărindu-le de până la 3000 de ori. (PL. X)

Astfel a fost recunoscut un polen printre fibrele de in, care aparţinea unei plante care nu creştea în Europa. Era hixiolirion montanum, o floare de crin sălbatic care creşte in stepele Asiei Centrale şi care, sporadic, poate fi întâlnit şi în Siria şi Palestina.[8] Pe urmă s-a mai descoperit: polen de atraphaxis, o plantă cu spini care creşte solitară în locuri pietroase, la marginile deşertului turanic. O altă plantă de stepă este glaucium, care creşte în interiorul Turciei şi în zonele cele mai îndepărtate ale Iranului. Mai exista gundelia toumefortii care trăieşte acolo unde stepa, uscându-se, se preschimbă în deşert pietros . Peisajul acela, atât de îndepărtat în legenda Sfântului Giulgiu, avea un nume: Valea Haranului, Podişul Turanic, vechea cetate Edessa, unde pânza de in pare să fi fost ascunsă în vremurile de restrişte. În total douăzeci de specii de plante dintre cele cincizeci şi nouă descoperite pe Sfântul Giulgiu se află din abundenţă în spaţiul geografic de la Edessa şi lipsesc total în Europa Occidentală. Polenurile acelor flori confirmă că „Mandylionul” din străvechile legende şi Giulgiul de la Torino putea fi, într-adevăr, unul şi acelaşi obiect.

Alte patru polenuri identificate la microscopul electronic confirmau istoria aceluiaşi mandylion: pânza de in fusese expusă în aer liber la Constantinopol şi contaminată cu polenurile Bosforului din 944 până în anul 1205, când a dispărut în timpul jafului săvârşit de „cruciaţii” francezi şi veneţieni.

Dar ceea ce era şi mai important, s-a reuşit să se demonstreze că peste trei sferturi dintre polenurile găsite pe Giulgiu aparţin unor plante care cresc în zona Palestinei, dintre care 13 cu precădere, dacă nu exclusiv, în deşertul Negev (anabasis aphylla, suaeda aegyptiaca, tamarix nilotica) şi pe lângă Marea Moartă (reaumuria hirtella, zygophytlum dumosum). Altele cresc până astăzi pe zidurile Ierusalimului (hyoscyamus aureus şi onosma orientalis).

„Palinologia poate confirma referinţele geografice ale acestui traseu [propus de istoricul Ian Wilson]. Într-adevăr, în baza cercetărilor noastre, etapele mai importante –Ierusalim, Edessa, Constantinopol – respectiv staţionarea din Franţa şi Italia, coincid cu mărturiile polenurilor găsite pe Giulgiu...

 ...Am studiat şi problema eventualei falsificări.

Având în vedere că Giulgiul este sub strictă supraveghere de peste cinci secole, – eventuala – falsificare trebuia să fi fost executată în Evul Mediu, evident, în Franţa. În această epocă studiul polenurilor era încă necunoscut. Dacă falsificatorul – învingând inerentele greutăţi – chiar de ar fi reuşit să-şi procure din Palestina o pânză de in poluată cu praf de la faţa locului, desigur nu şi-ar fi procurat polen din Anatolia şi Constantinopol, doar pentru a falsifica un trecut, care nu era pus de nimeni în discuţie.

În baza spectrului palinologic, putem exclude falsificarea în Franţa Evului Mediu...”[9] Acestea sunt concluziile raportului epocal prezentat de Max Frei la cel de Al II-lea Congres Internaţional de Sindonologie de la Torino, din 1978.

I.2.6. ÎN FRANŢA: BESANÇON – LIREY – CHAMBÉRY

În Franţa istoria Giulgiului devine nesigură. Sunt cel puţin două teorii: filiera templierilor, cu multe elemente credibile, chiar dacă spectaculoase, privind rolul special pe care-l juca Giulgiul în viaţa iniţiaţilor ordinului, şi care au plătit cu viaţa pentru misterele pe care le ascundeau alături de marile bogăţii, şi o alta, mai simplă, dar cu alte necunoscute.

La Constantinopol unul din comandanţii francezi din cartierul Blachernelor era Othon de la Roche.  Acesta pune mâna pe Giulgiu (cel original ori o copie) şi-l expediază tatălui său, Ponzio de la Roche, care-l va dona arhiepiscopului de Besançon, fiind păstrat în continuare la Biserica Sfântul Ştefan. Un secol şi jumătate nu se mai pomeneşte nimic deosebit despre pânză, până biserica este fulgerată, arde, iar Giulgiul dispare.

Nobilul Geoffroi de Charny, rudă cu unul din foştii mari maeştri ai templierilor (ars pe rug în anul 1314 de către regele Filip al IV-lea al Franţei) vrea să construiască o biserică în Lirey. Soţia acestuia, Jeanne de Vergy va fi cea care, prin 1355-56, va expune pentru prima dată Sfântul Giulgiu în public, în Europa.

Episcopul de Troyes, Henri de Poitiers ca şi episcopul Pierre d'Arcys, vor dori să interzică expunerea publică, afirmând că este un fals, ba chiar că l-ar cunoaşte personal pe artistul care a executat Giulgiul, fără să-i pomenească numele, şi mai ales fără să fi văzut Giulgiul. Totuşi papa Clement al VII-lea, din 1389, va permite expunerea, dar cu rezerve.

Giulgiul este purtat în diverse locuri, până ce, în 1453, devine proprietatea Casei de Savoya, (din 1464 ­­­– cu drept deplin). Din 1502 Giulgiul este păstrat în Capela Regală din Chambéry. În anul 1532 biserica arde, Giulgiul suferind grave vătămări care pot fi văzute şi astăzi. Surorile clarise restaurează în 1534 Giulgiul aplicând o pânză de Olanda, respectiv peticind, mai mult sau mai puţin grosolan, găurile arse.

I.2.7. ÎN ITALIA, LA TORINO

În 1578, Giulgiul este transferat cu titlu temporar la Torino, pentru a-i permite lui Carol Borromeo, arhiepiscopului de Milano, grav bolnav, să meargă în pelerinaj.

Giulgiul rămâne la Torino, ba chiar capitala ducatului de Savoya se mută tot acolo.

În 1694 Giulgiul este transferat în noua şi special construita Capelă Regală a Domului Sf. Ioan Botezătorul din Torino, unde se află până azi în păstrare.